23 Aprilie 2012
Părintele profesor Ioan Glăjar de la Ucea de Jos, fost deţinut politic, a trecut în lumea celor veşnice şi a fost înmormîntat a treia zi de Paşte. La înmormîntare au participat alături de familie, rudele, sute de credincioşi, cunoscuţi, un impresionant sobor de preoţi şi diaconi, iar slujba a fost oficiată de Mitropolitul Ardealului Laurenţiu Streza şi de episcopul vicar al Sibiului Andrei Făgărăşanul. „Dumnezeu i-a dat cea mai mare cinstire, oferindu-i o zi de Paşti. Nu i-a oferit o zi oarecare când să fie condus pe acest drum de rude şi prieteni, pentru ca mai apoi să fie uitat. A dorit Dumnezeu să-i scrie numele în istoria Bisericii şi aşa cum şi-a lăsat numele pe tot ceea ce a lăsat în această biserică, refacrea ei, pictura dar şi întreaga activitate, Dumnezeu l-a răsplătit prin această zi de Paşti. Să fiţi încredinţaţi că s-a bucurat în prima zi de Paşti şi a cântat „Hristos a Înviat” împreună cu îngerii, în Ceruri”, a spus Părintele Mitropolit.
Părintele Ioan Glăjar s-a născut la Ucea de Jos, pe 24 martie 1929. Pe 29 iunie 1948, în ultima clasă de liceu, a fost arestat pentru că făcea parte din organizaţia legionară „Frăţia de Cruce” şi a fost întemniţat la Braşov, în aceeaşi celulă cu părintele Arsenie Boca. A fost eliberat după un an şi jumătate, iar în 1950 şi-a început studiile teologice la Institutul Teologic din Sibiu. Încă din primul an de studenţie, părintele Glăjar a fost ales colaborator al publicaţiei Telegraful Român. În 1960 a fost ales paroh în satul natal, unde a slujit 52 de ani, 47 de ani ca paroh şi 5 ani ca preot pensionar. În perioada 1974-1976 a fost consilier economic al Arhiepiscopiei Sibiului, iar din 1976 a fost cadru didactic la Institutul Teologic din Sibiu, predând Îndrumări Misionare, Istoria Religiilor şi Teologie Fundamentală. Doctor în Teologie la Bucureşti, părintele profesor a avut o bogată activitate didactică şi academică. Securitatea comunistă nu i-a permis în mai multe rânduri să meargă la studii în străinătate, iar din 1990, a renunţat la postul din Sibiu şi a rămas paroh la Ucea de Jos, unde a reparat şi pictat biserica. În 1975, patriarhul Iustin Moisescu i-a oferit Efigia Jubiliară de Argint, iar în 2003 a fost ales cetăţean de onoare al comunei Ucea. A fost căsătorit cu doamna Doina-Maria, din 1954 şi au fost binecuvântaţi cu doi copii, Irineu şi Ligia. În 2004 a deţinut pentru scurt timp şi funcţia de protopop de Făgăraş
Mărturiile părintelui Ioan Glăjar din Ucea de Jos
În volumul III din ,,Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”, scris de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki Nicoară, un capitol a fost rezervat părintelui Ioan Glăjar care a relatat autoarei Lucia Baki Nicoară suferinţele prin care a trecut în timpul regimului comunist.
Prigoana comunistă a însemnat pentru românii adevăraţi lagăre, tortură, înfometare, presiuni, şicane, capcane, obstrucţii şi minimalizări. Sute şi mii de oameni au trecut cu faţa nepătată acest iad pentru că au ştiut să aştepte cu răbdare momentul favorabil destăinuirii de la suflet la suflet. Cei care au murit împotriva ideilor şi puterii Kremlinului şi a aserviţilor lui, memoria şi idealul sub pavăza căruia şi-au dăruit ce aveau mai de preţ, vor dăinui peste veacuri.
,,Mărturiile părintelui Ioan Glăjar vor completa relatarea vieţii lui Remus Sofonea, luptător în rezistenţa anticomunistă din munţi. Ioan Glăjar s-a născut în 24 martie 1929 în Ucea de Jos. Aici a învăţat primele patru clase, urmând apoi şapte clase secundare la Liceul Radu Negru Făgăraş în perioada 1941-1948, iar a opta după un an de întrerupere. Părintele Ioan Glăjar îşi aminteşte despre regulamentul şi calitatea activităţii şcolare de la liceele din Făgăraş din acea perioadă. În duminici şi sărbători elevii de la Radu Negru şi elevele de la Liceul de Fete Doamna Stanca mergeau la biserică incorpore, cei ortodocşi la capela din cetate, iar cei greco-catolici la biserica Brâncoveanu. Profesorii lor de religie slujeau la altar şi predicau, iar elevii cântau în strană. Toate acestea au durat până în 1945, când influenţele comuniste şi-au pus amprenta în toate domeniile. În şcoli era obligatorie o gazetă de perete care trebuia pavoazată cu articole progresiste. Clasa în care era elev Ioan Glăjar a susţinut ca la acea gazetă de perete să apară materiale cu titlul “Regele şi patria”. Încercarea elevilor a fost respinsă însă. În acea perioadă, respectiv până în 1947, elevii erau educaţi de profesorii lor într-o atmosferă naţională, patriotică, religioasă şi anticomunistă, lucru ce a deranjat noul regim. Nu a fost de mirare când, începând cu 1948, unii profesori de la Radu Negru au fost arestaţi. Ca o concretizare politică a educaţiei şcolare şi cetăţeneşti făcută elevilor de cadrele didactice a fost organizaţia secretă anticomunistă “Frăţia de Cruce”.
“Elevii care făceau parte din Frăţia de Cruce erau buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealişti şi altruişti. Elevii din clasele superioare, membrii în frăţie, recrutau şi îi instruiau pe cei mai mici. Se stabiliea între ei o relaţie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent. Dacă noul tânăr era sensibilizat, acestuia i se lărgea orizontul educativ prin primatul valorilor spirituale faţă de cele materiale, despre patrimoniul spiritual al neamului, rolul religiei, despre personalităţile naţionalismului-creştin, despre necesitatea formării omului moral care să-şi asume misiunea istorică de salvare a neamului românesc şi capabil de spirit de sacrificiu. Astfel, caracterul noului membru era modelat urmând apoi să se obţină consimţământul acestuia. Ca elev, el trebuia să fie harnic la învăţătură, onest, stăpân de sine, ordonat, disciplinat, prietenos şi devotat adevărului şi binelul neamului şi ţării până la jertfa supremă. Frăţia de Cruce de la Radu Negru se întâlnea întotdeauna seara pe întuneric şi în afara oraşului, de obicei în pădurile de pe dealul Galaţului şi în tufişurile de la marginea Oltului. Şedinţele constau dintr-o comunicare pe temă morală, religioasă, istorică sau patriotică pregătită dinainte de către unul dintre noi, urmată de analiza vreunei situaţii deosebite. Începea întrunirea cu o rugăciune şi se încheia cu un cântec religios. Frăţia era în legătură şi primea îndrumări de la organizaţia similară a studenţilor de la Academia Comercială din Braşov. În anii 1947-1948 studentul de legătură era Arapu, care în 1948 a fost arestat şi ucis. Cred că Securitatea a aflat despre organizaţia noastră de la Făgăraş din declaraţiile unor studenţi braşoveni. Eu am fost pregătit pentru Frăţie în 1945 când aveam 16 ani de către Traian Corşatea, originar din Ileni, ce era student la facultatea de Drept din Cluj. În acea perioadă făceau parte din Frăţia de la Radu Negru: Victor Roşca (şeful organizaţiei), Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Silviu Socol şi Nicolae Lungoci toţi din clasa a opta (actual clasa a 12 de liceu) iar din clasa a şaptea (respectiv clasa 11 de liceu): Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Bărcuţean, Ioan Novac şi eu, ce eram casierul organizaţiei. Din clasa a şasea erau Gheorghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan, iar în curs de pregătire mai erau încă patru elevi. La încheierea anului şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie, pentru că Victor Roşca absolvea liceul. Despre elevul Nicolae Lungoci nu s-a scris în nici o carte şi în nici un articol. El era din Dridif şi fusese născut în America. După eliberarea din închisoare el a plecat la scurt timp în SUA unde a studiat medicina şi a ajuns medic”.
Visa să ajungă profesor de matematică
,,Victor Roşca, Ioan Mogoş, Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Bărcuţean şi cu mine aveam vocaţie pentru matematică, iar Nicolae Mazilu pentru literatură şi poezie. El iniţiase cenacluri literare care se ţineau în casa colegului său Stroia, fiul medicului Stroia. Gelu Novac visa să ajungă aviator, iar eu profesor de matematică. Remus Sofonea venise la liceu îmbrăcat ţărăneşte cu cioareci, cămaşă cu ştrafuri, pieptar înflorat, brâu tricotat în loc de şerpar şi pălărie cu ciucure ca la Drăguş. În clasele I şi a II-a a obţinut premiul I pe liceu. Mogoş şi Mazilu erau prieteni buni. Aveau o fire de oameni voluntari, dârzi, neînduplecaţi, aprigi chiar. În luna iunie 1948, Securitatea a început arestările în rândul membrilor Frăţiei de Cruce. Victor Roşca, Ioan Mogoş, Nicolae Mazilu, Iuliu Scorei, Nicolae Lungoci, Gheroghe Motoc, Gheorghe Sergiu Bârsan şi eu am fost arestaţi în ultimele zile ale lunii iunie, iar ceilalţi s-au ascuns şi cu timpul au devenit partizani în Munţii Făgăraşului. Cei care erau absolvenţi ai clasei a VIII-a intraseră în exemenul de bacalaureat, proba scrisă, trei dintre ei fiind arestaţi în timpul examenului, iar ceilalţi doi de acasă în timpul nopţii. Se obişnuia ca elevii clasei a şaptea de liceu să asiste la examenul de bacalaureat, partea orală, susţinut de colegii lor mai mari. În 28 iunie, o mare parte din aceşti elevi s-au prezentat să asiste la examen. Atunci am aflat că au fost arestări. Am intrat în panică, am ieşit din sală toţi şi ne-am oprit în piaţa oraşului. Eram Gelu Novac, Remus Sofonea, Ioan Ilioiu, Ioan Novac şi eu. Lipsea doar Ioan Bărcuţean. Am discutat vreo două ore şi n-am găsit o soluţie. Erau doar alternativele: dispariţia, ascunderea sau aşteptarea acasă a ceea ce se putea întâmpla. Eu am hotărât să plec acasă cu consăteanul meu Aurel Greavu, un invalid de război care îşi aproviziona bufetul său din sat cu bere de la Făgăraş”.
,,Dumnezeu m-a condus spre preoţie”
,,Clipa în care m-am hotărât să plec acasă a fost hotărâtoare pentru soarta ma şi cred că atunci Dumnezeu m-a condus spre preoţie. Am ajuns acasă după masă şi eram foarte tulburat, pentru că am lăsat lucrurile să se desfăşoare în voia sorţii. Mă gândeam că în fiecare oră ar putea veni securiştii să mă aresteze. N-am spus nimic părinţilor mei. M-am hotărât să rămân acasă şi să mă ascund. A doua zi dimineaţa m-am sculat ceva mai târziu căci era sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel (29 iunie 1948). Doi securişti din Făgăraş au venit la şi noi mi-au zis: Trebuie să mergi cu noi până la Făgăraş să dai o declaraţie. După aceea te aducem noi cu maşina acasă. Nu credeam într-o asemenea întoarcere. Am intrat în casă să mă îmbrac pentru plecare. Au intrat după mine şi au început să caute printre cărţile mele. În momentul acela a venit în casă bunica mea. Am reuşit să-i şoptesc doar că sunt securişti şi că mă arestează. I-am înmânat bunicii o hârtie cu evidenţa cotizaţiilor noastre fără să mă vadă securiştii. Bunica a luat-o şi imediat a băgat-o în gură şi a înghiţit-o. Intuiţia şi gestul bunicii m-au uimit şi în acelaşi timp mi-au adus multă uşurare. Eram bucuros că securiştii n-au apucat să descopere la mine lista cu numele membrilor organizaţiei noastre. M-au dus la Făgăraş prin Drăguş pentru că drumul prin Sâmbăta de Jos era afectat de inundaţii şi ploi. La Sâmbăta de Sus m-au întrebat de Ioan Ilioiu. Mi-au cerut să li-l arăt pe Ilioiu pe stradă unde erau erau grupuri de fete şi băieţi îmbrăcaţi de sărbătoare. Au oprit în dreptul casei lui Ilioiu dar nu l-au găsit acasă. În Drăguş nu m-au întrebat de Remus Sofonea. M-au dus la sediul securităţii din strada Inului în casa fostului avocat Cosgarea. M-au băgat într-o celulă neagră, umedă şi cu apă pe jos. Mi-au confiscat cureaua de la pantaloni, şireturile de la pantofi şi tot ce aveam în buzunare. M-au ţinut până seara în acea încăpere. În faţa celulei negre era o încăpere mai mare cu priciuri unde se aflau elevii de clasa a VIII a care au fost deja anchetaţi. Erau acolo Ioan Mogoş care într-un moment de neatenţie al paznicului mi-a spus pe cine au declarat ei ca făcând parte din organizaţie. M-am înţeles cu el să recunoască securiştilor că el m-a introdus în organizaţie pentru a-l putea scăpa pe studentul Traian Corşatea. Mi-a fost de mare ajutor discuţia cu Mogoş”.
,,Ancheta era însoţită de bătaie”
În acea seară ancheta a fost însoţită de bătaie pentru că nu am recunoscut că făceam parte din organizaţia ilegală a elevilor de la Radu Negru. Nu atât bătaia şi suferinţa cât teama că aş putea rămâne infirm pentru toată viaţa în urma loviturilor m-a făcut să recunosc că sunt membru al Frăţiei împreună cu colegii pe care securiştii îi ştiau deja. După încheierea anchetelor am fost introdus în încăperea cu priciuri unde se aflau ceilalţi colegi. Acolo l-am întâlnit pe profesorul de matematică Mihail Novac, tatăl colegului meu Gelu Novac. Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu avocatul Virgil Mateiaş, comandant legionar şi cu părintele Arsenie Boca de la mănăstirea Brâncoveanu. Şi aici ne-au fost luate şireturile şi curelele. Avocatul Mateiaş le-a spus securiştilor: legionarul nu se sinucide. Părintele Arsenie Boca privindu-l pe Mogoş i-a zis: Tu de ce eşti îmbrăcat în negru? Timp îndelungat după aceea Mogoş se gândea ce a voit să spună părintele Arsenie prin acele cuvinte, căci el nu era îmbrăcat în negru. . Şi la Braşov am fost bătuţi. Era un securist fără o mână şi unul Brăila fostul şef al Securităţii din Arpaşul de Sus. Ne-au transferat apoi la penitenciarul din Braşov, într-o cameră la parter. Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere. Suferinţele noastre erau în primul rând de ordin sufletesc. Mă gândeam că mi-am ratat viitorul şi că am provocat părinţilor mei o durere prea mare”.
,,Eram unica speranţă a părinţilor”
,,Eram unica lor speranţă şi unicul lor copil. Pe la vârsta de 11 ani am fost grav bolnav, vreme de 6 luni, în pericol de a mi se tăia un picior. Datorită presiunilor psihologice din partea securiştilor şi administraţiei penitenciarului, toţi cei 44 care eram arestaţi ne-am hotărât să ripostăm refuzând mâncarea. Eram slabi de puteai atârna traista de şoldurile noastre. Riposta noastră l-a determinat pe şeful închisorii să ne pedepsească mai grav şi ne-a închis pe toţi în celula neagră. Când pericolul de moarte prin asfixiere a devenit evident, mai ales că unii dintre noi au leşinat, am început să batem în uşă şi să strigăm că ne sufocăm. Roman, primul gardian, ne-a lăsat să revenim în camera noastră chiar dacă şeful închisorii nu a permis acel lucru. După şapte luni şi jumătate de detenţie, în 17 februarie 1949, a început procesul care s-a desfăşurat la Tribunalul Militar din Braşov. . Victor Roşca doi ani de închisoare, eu un an, Ioan Mogoş şi Nicolae Mazilu câte doi, iar Gheorghe Motoc şi Gheorghe Sergiu Bârsan au fost achitaţi pentru că erau minori. Cei achitaţi şi cei condamnaţi cu suspendarea pedepsei au fost eliberaţi după 2-3 luni, iar cei care am primit un an cu execuţie am fost eliberaţi după un an şi trei luni, adică la 1 octombrie 1949″, povesteşte părintele Ioan Glăjar.
Opresiunile au continuat după eliberare
După eliberare, au continuat opresiunile comuniste. N-a reuşit să-şi continuie ultima clasă de liceu nici la Radu Negru şi nici la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, unde a încercat să se înscrie. Cu greu a fost acceptat ca elev particular când trebuia să fie încadrat în câmpul muncii. A lucrat ca pontator şi referent tehnic pe unul din şantierele care edificau Combinatul Chimic şi colonia Ucea, muncă foarte grea care nu-i lăsa prea mult timp pentru pregătirea examenelor. Totuşi, în vara anului 1950, Ioan Glăjar şi-a luat bacalaureatul la Radu Negru. S-a înscris apoi la Facultatea de Construcţii din Iaşi, cu gândul că va putea deveni profesor de matematică. Verificarea politică a dosarelor a făcut să nu fiu printre cei admişi. S-a înscris apoi la Facultatea de Matematică şi Fizică din Iaşi, dar rezultatul a fost acelaşi. A vrut să dea examen la Institutul Pedagogic din Iaşi de 3 ani dar n-a fost primit. În aceeaşi toamnă s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Sibiu pentru că acolo nu se cereau acte de stare materială, socială şi politică. A reuşit. După un an de teologie a încercat din nou la Facultatea de Matematică şi Fizică din Cluj pentru că dorea să devină profesor de matematică. A fost respins din cauza cazierului politic. În 1954, Ioan Glăjar şi-a luat licenţa în teologie. A solicitat postul de bibliotecar la Institutul Teologic din Sibiu care era vacant, dar a fost refuzat. S-a pregătit apoi un an de zile pentru examenul de doctorat în teologie, cursuri care durau trei ani. În 1958, după încheierea cursurilor de 3 ani, a solicitat din nou un post în administraţia bisericească a Centrului Eparhiahal din Sibiu. A primit o parohie la Axente Sever, lângă Copşa Mică, dar a fost contestat. A fost numit paroh la Ucea de Jos de către Arhiepiscopia Sibiu în 9 decembrie 1959. Ajuns preot, a continuat să-şi ajute camarazii din rezistenţa anticomunistă După şase luni de activitate a fost chemat de securitate şi anchetat, după care i s-a cerut să fie informator. ,,Conştiinţa mea morală şi religioasă nu mă lasă să fiu fals în relaţiile cu oamenii şi să le fac rău. Am fost lăsat în pace până în ianuarie 1972, timp în care am fost supravegheat. La solicitarea rectorului Institutului Teologic Sibiu am fost transferat în postul de lector, unde am predat vreme de 14 ani. Am rămas la Sibiu până la revoluţiei“.(Lucia Baki)